Sindromul Sjogren este o afectiune a sistemului imun ce afecteaza intregul organism si care este caracterizata prin infiltrarea limfocitara cronica a organelor cu secretie exocrina. In cadrul acestei boli celulele imune ataca si ajung in final sa distruga in mod special glandele exocrine (cum ar fi cele implicate in secretia de saliva, de lacrimi).

Datorita acestei particularitati, cel mai adesea pacientul prezinta, din punct de vedere clinic, xerostomie si xeroftalmie, mucoasele bucale si conjunctivale fiind primele afectate. In general, aceste simptome descriu asa numitele “sindroame sicca”. Ca urmare a agresiunii autoimune se poate ca in structura glandelor sa apara tesut fibros, cicatricial, care sa modifice nu doar arhitectura si morfologia glandei, dar mai ales functionarea sa.

Sindromul Sjogren nu apare izolat, ci adesea este insotit (sau insoteste) si alte afectiuni de natura autoimuna. Specialistii recunosc existenta a doua tipuri de sindroame Sjogren: tipul primar si secundar. Sindromul Sjogren primar apare in absenta unor alte afectiuni de natura autoimuna sau reumatica, in timp ce tipul secundar are un tablou complex, si poate insoti boli precum sclerodermia, lupusul eritematos sistemic, poliartrita reumatoida.

Datorita faptului ca simptomele se pot suprapune si chiar coexista cu manifestarile din respectivele boli, diagnosticarea sindromului Sjogren poate fi facuta in astfel de situatii destul de greu. In fata unui pacient care se prezinta la medic acuzand simptome sicca pentru o perioada de minim 3 luni, trebuie exclusa o reactie secundara a vreunui tratament medicamentos sau radioterapic. Pe langa radioterapie, cele mai frecvente medicamente care se pot complica cu aparitia unor astfel de simptome sunt antihistaminicele si antidepresivele.
Desi sindromul poate sa apara la orice varsta si la ambele sexe, si in cazul acestuia, precum si in cazul majoritatii afectiunilor de aceasta natura (autoimuna), pacientii sunt in principal femei trecute de varsta de 40 de ani. Rata de afectare a femeilor, comparativ cu a barbatilor este de 9:1. Chiar daca boala pare a fi mai rar diagnosticata, specialistii estimeaza ca de fapt ea afecteaza un procent variabil din populatie, acesta fiind intre 0.1 – 4%.

Diagnosticarea sindromului respecta pasii clasici, anume discutia cu pacientul in vederea stabilirii momentului debutului simptomelor, caracteristicile acestora, evolutia lor sau antecedentele medicale (atat personale cat si heredo – colaterale). Anamneza va fi ulterior completata cu efectuarea unor teste speciale care pot stabili diagnosticul de certitudine, in cazul in care se suspicioneaza un astfel de sindrom autoimun.
Diagnosticul se poate confirma prin recoltarea de produse biologice precum saliva, lacrimi si sange. Morbiditatile asociate acestui sindrom sunt datorate faptului ca, in timp, pe masura ce boala evolueaza, se pierde din functia glandelor exocrine, care devin infiltrate cu limfocite. Sindromul Sjogren in sine nu este mortal, insa prin asocierea cu alte afectiuni autoimune poate ridica probleme de supravietuire.

Cele mai periculoase afectiuni coexistente, care pot modifica speranta de viata a pacientului sunt poliartrita reumatoida si ciroza biliara primitiva. Desi nu exista un tratament curativ pentru o astfel de afectiune, medicul impreuna cu pacientul pot gasi o schema terapeutica ce va tine simptomele sub control si nu va permite sindromului sa scada din calitatea vietii pacientului.

Mai multe informatii pe Wikipedia.com